Răzvan Ioan Boanchiș aduce în prim-plan un subiect dureros pentru fotbalul românesc: soarta fundașilor stânga ai echipei naționale din anii ’80, cinci jucători de valoare care au murit cu mult prea devreme. Pornind de la metafora scriitorului Fănuș Neagu, potrivit căreia „limba română e distanța dintre inimă și umbra ei, care se numește suflet”, jurnalistul arată că în fotbalul de respirație internațională al acelei perioade, această distanță a fost acoperită tocmai de fundașii stânga ai naționalei, care au plecat dintre noi prematur.
Lista este cutremurătoare. Mișa Klein, de la Dinamo, semifinalist în Cupa Cupelor și prezent cu naționala la turneele finale din 1984 și 1990, s-a stins chiar în timpul unui antrenament, la doar 34 de ani. Nelu Stănescu, tot de la Dinamo, cel care a învins Hamburg și a jucat semifinala cu Liverpool, s-a prăpădit la 46 de ani. Munteanu II, de la Sportul Studențesc, titular în victoria cu 2-1 contra Angliei și în remiza 0-0 de pe Wembley, a murit la 51 de ani. Ilie Bărbulescu, campion al Europei cu Steaua în 1986, a încetat din viață la 63 de ani. Iar Nicolae Ungureanu, semifinalist în Cupa UEFA cu Universitatea Craiova și finalist al Cupei Campionilor Europeni cu Steaua, ne-a părăsit săptămâna trecută, la aproape 70 de ani.
Toți cei cinci au fost convocați la echipa națională de Mircea Lucescu, în cei aproape cinci ani cât a fost selecționer, între decembrie 1981 și septembrie 1986. Este o performanță cu atât mai notabilă cu cât, timp de aproximativ șase luni în 1982, titularul postului a fost Ion Bogdan de la Corvinul Hunedoara. Lucescu a avut de unde alege, iar meritul său este că le-a oferit tuturor șansa de a juca, chiar dacă era criticat constant pentru selecție.
Cel mai mult au rezistat în națională Mișa Klein, timp de 11 ani, perioadă în care Lucescu îl folosea pe postul de mijlocaș stânga, și Nicolae Ungureanu, timp de 8 ani. Boanchiș subliniază că, dincolo de rivalitatea dintre ei, ce au adunat acești fundași stânga reprezintă un patrimoniu fotbalistic realizat în zece ani, de la care au trecut de atunci 36 de ani.
Moartea lui Ungureanu, ultimul supraviețuitor al acestei generații, înseamnă, în viziunea autorului, demagnetizarea fotbalului românesc de patrimoniul amintit. „Am avut și un tezaur care n-a rămas la ruși. Ni l-am distrus singuri”, scrie Boanchiș, făcând o paralelă dură cu prezentul. „Unde sunt primăverile europene de altădată? Să fim serioși. De abia prindem toamna. Încercăm să ne facem de râs și reușim încă din luna august.”
Articolul lui Boanchiș este, dincolo de cifre și date biografice, o meditație despre memoria fotbalului românesc și despre prețul pe care l-a plătit o generație de excepție. Cei cinci fundași stânga au fost simbolurile unei epoci în care România se bătea de la egal la egal cu marile puteri ale fotbalului european, iar dispariția lor timpurie a lăsat un gol greu de umplut.